Interviu cu Vladimir Curbet: „Partidul meu se numeşte „JOC“

„Bine te-am găsit sănătoasă!“, mă întâmpină jovial, ciupindu-mă de obraz, când dau buzna la repetiţia cu orchestră de la sediul colectivului. Discutăm în reprize, în momentele de respiro oferite dansatorilor, chiar în sala de antrenamente sau în cea de alături, printre costume populare. Îmi mărturiseşte că e obosit, a fost foarte bolnav şi de la o vreme a cam început să uite. Deapănă, totuşi, cu uşurinţă firul amintirilor. Vorbeşte cu glas domol şi-l podidesc lacrimile de fiecare dată când pomeneşte de „tata Cosma“, cel care i-a semănat în suflet dragostea de cânt şi joc. 

Coregraful Vladimir Curbet, pupat de fetele din colectiv la un jubileu.

FOTO Tudor Iovu

„Adevărul“: Când v-aţi simţit pentru prima dată artist?

Vladimir Curbet: Pe la cinci ani. E lungă istoria... Voi veniţi ca Securitatea, vreţi să ştiţi tot, dar tot n-o să ştie nimeni niciodată (zâmbeşte). Am învăţat muzică de mic copil. Tatăl meu a fost muzicant şi mă lua cu el pe la hore. Am cântat la vreo 50 de nunţi şi 50 de jocuri. La noi când se făcea joc, erau câte 22-23 de dansuri populare. Satul nostru, Susleni, a luat locul întâi la dansuri pe republică şi a fost primul din Basarabia care a plecat la Moscova, la festival. Era un învăţător tare bun, Platon. El a pus ochiul pe mine pentru că prindeam repede şi aveam ţinere de minte, dar deja am început să uit, din păcate... 

Acolo, la Moscova, am văzut pentru prima dată colective şi costume naţionale din toate republicile sovietice. Atunci încă nu erau stricate obiceiurile, costumele erau autentice. Mi-a plăcut foarte tare şi i-am spus lui tata care m-a crescut că mi-s dragi dansurile, muzica şi obiceiurile noastre. Şi aşa a şi fost, mi-au marcat viaţa. 

Dar cum v-au adus paşii în ansamblul „JOC“? 

Până în 1945, nu exista niciun colectiv profesionist în Basarabia şi iată atunci s-a format acesta, care nu se numea aşa, ci „Ansamblul Moldovenesc“. Când am venit eu la conducere, l-am botezat „JOC“, pentru că la noi în fiecare sat se face joc. În unele locuri i se spune horă, e acelaşi lucru. Pregătisem un colectiv de amatori şi luasem cu el locul întâi pe republică, iar apoi două medalii de aur la festivalul mondial de dansuri, de aceea m-au luat la „JOC“. Eu nu ştiam bine ruseşte, că am făcut şcoală românească. În partid nu mă primeau, dar am avut noroc de ministrul Culturii, Lazarev. M-am interesat de ce mă susţine şi am aflat că părinţii lui erau din Transilvania. 

Se terminase războiul şi erau în colectiv cei care au dansat pe front. Se îmbătau în fiecare zi, se băteau. Când am văzut una ca asta, i-am lepădat şi am plecat. Peste vreo zece zile, m-au găsit şi m-au chemat înapoi. Ministrul Culturii m-a întrebat ce am de gând să fac. „Vreau să fac un ansamblu naţional după formă şi socialist după conţinut“, atâta am ştiut să-i spun ruseşte. Şi m-a susţinut. I-am dat afară pe beţivi şi am făcut un concurs naţional. Am ales 80 de băieţi şi 80 de fete şi i-am învăţat timp de doi ani. 

Câte generaţii aţi crescut de atunci? 

Mai multe, că dansatorii vin şi pleacă. Iaca ăştia sunt proaspeţi, de un an-doi. 

Aţi colindat Moldova în lung şi în lat pentru a culege folclor. Cât din ceea ce aţi adus în scenă este mişcare autentică, de la vatra jocului, şi cât este şlefuită cu măiestria dumneavoastră de coregraf? 

La început, am umblat prin ţinutul Orheiului. Am cântat şi în satele moldoveneşti de peste Nistru, până la Bug, iar când am venit la „JOC“ am plecat la nordul Moldovei. Erau şi acolo sate unde dansau aşa de bine... foc! Am fost şi la sud. Plaiul nostru este o comoară. Toate dansurile mele sunt autentice. Eu nu am făcut studii pe la Leningrad, pe la Moscova sau pe la Paris, ca să bag dans clasic. M-am străduit să păstrez caracterul de la sat şi să dezvolt tot ce pot, astfel încât cei care ne văd să nu zică: „Măi, da astea nu-s dansuri de-ale noastre, sunt nişte improvizaţii de-ale lui“. Am înţeles eu ce trebuie să fac. Am citit, am studiat, i-am cunoscut pe cei mai buni coregrafi din URSS, din România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria. 

Totuşi, sunt şi mişcări stilizate... 

Nu prea, eu m-am ferit de asta. Am făcut compoziţie, am vrut să fac dramaturgie, dar nu se poate. Iaca mulţi joacă, joacă şi... „Ha!“. Dar de ce s-a terminat dansul? Trebuie să fie un început logic, o dezvoltare, o culminaţie şi un final. Dacă toate acestea nu-s, omul din sală se întreabă: „Măi, da ce a vrut să spună?“. Eu am înţeles ce trebuie de făcut. Omul vede o intrare, vede că se dezvoltă şi, dacă începe să bată din palme, înseamnă că-i place şi trebuie degrabă să fac finalul. Că dacă-i prea mult, omul se satură. Toate dansurile pe care le-am făcut au cel mult opt minute. Mi-am dat seama că, dacă fac 10-15 minute, e obositor pentru spectatori. 

Când v-a fost mai uşor să lucraţi? Pe timpul URSS sau de 20 de ani încoace? 

Tot timpul a fost şi greu, şi bine. Drumul acesta n-a fost mereu presărat cu flori. A fost şi cu hopuri, şi cu spini, şi cu flori. 

Încă de pe vremea Moldovei sovietice aţi mers în turnee prin toată lumea şi aţi văzut o altă viaţă. Aţi fost vreodată tentat să rămâneţi în Occident, unde aţi fost aclamat de spectatori şi lăudat de critici? 

Mi-au propus să rămân aproape peste tot, dar eu m-am întors de fiecare dată acasă, căci tare i-am iubit pe părinţii care m-au crescut. Ei s-au comportat bine cu mine, m-au învăţat muzică. Eu am rămas de la patru ani fără mamă şi fără tată. Am fost crescut de un văr de-al mamei, tata Cosma, care m-a înfiat. Eu aveam numele tatălui meu adevărat, Vasile Chilaru de la Iaşi. De asta şi nu m-au primit în partid, că tata era român. După ce am biruit cu „JOC“-ul la festivalul mondial şi am devenit laureat al Premiului de Stat, umblau după mine, dar eu nu voiam: „V-aţi bătut joc atâta timp de mine...“. Nici acum nu sunt membru de partid. Partidul meu e ansamblul „JOC“ şi poporul pe care-l iubesc. Eu ţin la poporul nostru, dar, de fapt, la toate popoarele, că toate au tradiţiile lor. Şi nu trebuie să râzi, dacă nu-ţi place, nu trebuie să bârfeşti, dacă nu te pricepi. Aşa înţeleg eu lucrurile. 

Chiar şi la această vârstă onorabilă, petreceţi multe ore în sala de repetiţii. V-au reproşat vreodată cei de acasă că nu le-aţi dăruit suficient timp şi atenţie? 

Familia mea e îndrăgostită de dans ca şi mine. Dacă femeia mea nu era, căutam alta. Eu sunt cu ea cu tot sufletul, pentru că oamenii buni trebuie păstraţi, ocrotiţi, trebuie să te porţi bine cu ei. Am avut ocazia o dată să-i dau afară pe toţi dansatorii, dar n-am alungat pe nimeni. 

Ce viitor preziceţi ansamblului? 

Viitorul ansamblului depinde, în primul rând, de noi. Oamenii vin la spectacole ca să se bucure. Dacă costumul e autentic, îi trezeşte sentimente. Dacă muzica e naţională, îi atinge strunele sufletului. Dacă le place ceea ce facem, nu ies din sală. Noi nu am avut niciodată aşa cazuri, să începem concertul cu sala plină şi să-l terminăm cu câţiva spectatori, cum păţesc alte colective. 

Publicul vă iubeşte, sălile sunt mereu pline.

Da. Oamenii ne iubesc, dar trebuie şi noi să-i iubim. Eu am făcut cu suflet tot ce am făcut. Am iubit această palmă de pământ, mi-am iubit poporul. Cu toate că am fost şi bătut de cei care ne-au iubit pe noi... ca sarea-n ochi. Şi acum sunt dintre aceia. Dar n-o să spun cine, nu vreau să împart oamenii în albi şi negri. Dacă oamenii sunt buni, cu ei faci orice. Şi eu am trăit printre asemenea oameni. 

Prea puţini ştiu ce se ascunde în culisele acestor concerte sclipitoare. Probabil, mii de ore de muncă, multă transpiraţie... 

... şi nervi. Uite, n-am fost o perioadă şi acum trebuie să strâng şuruburile. Pe unii o să-i chem după acest concert şi o să le spun: „Ori lucraţi şi sunteţi disciplinaţi, ori plecaţi“. Ei acum toţi au studii, dar şi cei care i-au învăţat au lefuri mizerabile. Ca să facă un lucru bun, omul trebuie plătit. Dar dacă, săracul, abia leagă tei de curmei... Ce faci azi cu 1.200 sau 2.000 de lei? Astea-s lefuri? Înţeleg că acum e o situaţie grea pentru toată lumea, dar cred că va da Dumnezeu şi va fi bine.

Eugen Pogor

Citeste mai mult: adevarul.ro/moldova/actualitate/interviu-vladimir-curbetpartidulmeu-numeste-joc-1_50cad690596d720091fbecf8/index.html