Mama Nadejda, doamna Speranţei

Prin decret prezidenţial, Nadejda Hangan din Susleni, raionul Orhei, mamă a zece copii, a fost distinsă cu Ordinul „Gloria Muncii”. În ultimele două decenii, din câte ştim, Nadejda Hangan este prima mamă din regiunea Orhei decorată cu o distincţie guvernamentală pentru că a crescut şi educat mai mulţi copii.

„Am înaintat către preşedintele republicii mai multe demersuri, pentru că a creşte şi educa atâţea copii şi toţi cetăţeni destoinici în aceste timpuri grele este o faptă deosebită, spune primarul satului, Ilie Bolduratu. Acum ne bucurăm că opinia noastră a fost luată în considerare".

Căsnicia nu-i o loterie

La poartă ne-a întâlnit o femeie mică de statură, energică, prietenoasă, care ne-a spus că soţul repede trebuie să se întoarcă de la câmp şi ne-a invitat ospitalier să intrăm într-o casă modestă, dar bine îngrijită, unde era cald şi o curăţenie impecabilă.

Dna Nadejda nu se plânge de viaţă, remarcând că fiecare îşi duce crucea cum poate şi că omul trebuie să creadă în puterea lui Dumnezeu. Vorbele ei mi-au amintit de satul de baştină al mamei mele, Chiştelniţa, unde femeile niciodată nu se tânguiau de viaţă în faţa unui necunoscut, dar şi de renumitul vers eminescian, care ne caracterizează ca popor: "De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris şi pentru noi/ Bucuroşi le-am duce toate, de e pace, de-i război..."

„Am un nume slav, care înseamnă "speranţă". Toată viaţa am trăit cu speranţa în mai bine”, ne spune cu mândrie stăpâna casei. Este de loc din Susleni. Zice că nicăieri nu se simte mai bine ca aici. După Şcoala de Cooperaţie din Soroca s-a angajat vânzătoare la magazinul din sat, unde a lucrat 30 de ani. Soţul e din satul vecin, Vâşcăuţi. L-a îndrăgit, pentru că era flăcău harnic şi cumsecade or, căsnicia nu-i o loterie, ci îţi alegi destinul. Un timp au trăit la Vâşcăuţi, dar când mama ei a prins a se simţi rău, au trecut cu traiul la Susleni. Casa nouă şi-au construit-o ceva mai târziu, pe locul celei vechi. „Am pornit gospodăria cu buzunarele aproape goale, copii mulţi, probleme destule, dar cu bună înţelegere”, povesteşte femeia.

Familia a fost pusă la grea încercare prin 1978 - Mihai, stăpânul casei, s-a îmbolnăvit de leucemie, oboală considerată practic incurabilă. Atunci lucra tractorist, pulveriza prin livezi cu nemiluita DDT, mai numit şi dust, dar şi alte chimicale toxice, care au nenorocit multă lume în Moldova. „Unii doctori ne-au dat de înţeles că sunt neputincioşi în faţa bolii. Dar un medic-evreu de la Orhei mi-a spus că există şanse. A adus medici de la spitalul republican, i-au curăţit sângele cu nişte perfuzii şi mi l-au pus pe picioare. M-a ajutat atunci mama, care era în viaţă, dar şi tata-socru. Nu ştiu cum aş fi scos-o la capăt de una singură, cu copil mic şi lucrul la magazin, de la oră la oră. Acum, precum vedeţi, slavă Domnului, soţul se simte bine, spune dna Nadejda.

Copiii - bucurii netrecătoare

Nu s-a gândit vreodată că va avea atâţea copii. Dar şi mama ei, şi rudele soţului au fost din familii numeroase, din oameni cumsecade.

„De fiecare copil ne-am bucurat foarte mult. Coceam pâine de două ori pe săptămână, aveam mult de spălat, făcusem din noapte zi, dar nu am avut timp pentru disperare. Şcoala ne-a fost cel dintâi sprijin”, povesteşte dna Nadejda.

Dar viaţa este compusă nu numai din bucurii. Elena, al patrulea copil, la vârsta de 22 de ani, fiind deja studentă la facultatea de filologie la univestitate, s-a îmbolnăvit grav şi, în pofida străduinţelor medicilor, nu a putut fi salvată. Într-o odae mama mai păstrează toate cărţile fiicei, care foarte mult vroia să se facă profesoară la liceul din satul natal.

Părinţii i-au deprins pe copii cu munca de mici, considerând că munca te salvează de toate viciile. Oleg, cel mai mare fiu, trăieşte la Vâşcăuţi, în casa bunicilor de pe tată, fiindcă aşa a dorit. Este apicultor, are peste o sută de stupi. Maria, al doilea copil este şefa oficiului poştal din Vâşcăuţi, acolo s-a măritat. Parascovia e croitoreasă, lucrează în Susleni. Sofronie se află la muncă în Cehia, iar familia lui a rămas în sat. Ion, care trăieşte tot la Susleni, se ocupă şi el cu apicultura. Ecaterina, care poartă numele bunicii de pe mamă, locuieşte la Chişinău. Silvia de asemenea lucrează şefă de grădiniţă la Chişinău. Grigore şi Tatiana sunt tot în sat, fiecare are gospodăria sa, dar oricând sunt aşteptaţi şi bineveniţi în casa părintească

Copiii, în opinia soţilor Hangan, sunt unicele bucurii pământeşti netrecătoare, pentru care face să trăieşti pe lumea asta.

Ion Cernei

www.cuvintul.md/article/2926/

Interviu cu Vladimir Curbet: „Partidul meu se numeşte „JOC“

„Bine te-am găsit sănătoasă!“, mă întâmpină jovial, ciupindu-mă de obraz, când dau buzna la repetiţia cu orchestră de la sediul colectivului. Discutăm în reprize, în momentele de respiro oferite dansatorilor, chiar în sala de antrenamente sau în cea de alături, printre costume populare. Îmi mărturiseşte că e obosit, a fost foarte bolnav şi de la o vreme a cam început să uite. Deapănă, totuşi, cu uşurinţă firul amintirilor. Vorbeşte cu glas domol şi-l podidesc lacrimile de fiecare dată când pomeneşte de „tata Cosma“, cel care i-a semănat în suflet dragostea de cânt şi joc. 

Coregraful Vladimir Curbet, pupat de fetele din colectiv la un jubileu.

FOTO Tudor Iovu

„Adevărul“: Când v-aţi simţit pentru prima dată artist?

Vladimir Curbet: Pe la cinci ani. E lungă istoria... Voi veniţi ca Securitatea, vreţi să ştiţi tot, dar tot n-o să ştie nimeni niciodată (zâmbeşte). Am învăţat muzică de mic copil. Tatăl meu a fost muzicant şi mă lua cu el pe la hore. Am cântat la vreo 50 de nunţi şi 50 de jocuri. La noi când se făcea joc, erau câte 22-23 de dansuri populare. Satul nostru, Susleni, a luat locul întâi la dansuri pe republică şi a fost primul din Basarabia care a plecat la Moscova, la festival. Era un învăţător tare bun, Platon. El a pus ochiul pe mine pentru că prindeam repede şi aveam ţinere de minte, dar deja am început să uit, din păcate... 

Acolo, la Moscova, am văzut pentru prima dată colective şi costume naţionale din toate republicile sovietice. Atunci încă nu erau stricate obiceiurile, costumele erau autentice. Mi-a plăcut foarte tare şi i-am spus lui tata care m-a crescut că mi-s dragi dansurile, muzica şi obiceiurile noastre. Şi aşa a şi fost, mi-au marcat viaţa. 

Dar cum v-au adus paşii în ansamblul „JOC“? 

Până în 1945, nu exista niciun colectiv profesionist în Basarabia şi iată atunci s-a format acesta, care nu se numea aşa, ci „Ansamblul Moldovenesc“. Când am venit eu la conducere, l-am botezat „JOC“, pentru că la noi în fiecare sat se face joc. În unele locuri i se spune horă, e acelaşi lucru. Pregătisem un colectiv de amatori şi luasem cu el locul întâi pe republică, iar apoi două medalii de aur la festivalul mondial de dansuri, de aceea m-au luat la „JOC“. Eu nu ştiam bine ruseşte, că am făcut şcoală românească. În partid nu mă primeau, dar am avut noroc de ministrul Culturii, Lazarev. M-am interesat de ce mă susţine şi am aflat că părinţii lui erau din Transilvania. 

Se terminase războiul şi erau în colectiv cei care au dansat pe front. Se îmbătau în fiecare zi, se băteau. Când am văzut una ca asta, i-am lepădat şi am plecat. Peste vreo zece zile, m-au găsit şi m-au chemat înapoi. Ministrul Culturii m-a întrebat ce am de gând să fac. „Vreau să fac un ansamblu naţional după formă şi socialist după conţinut“, atâta am ştiut să-i spun ruseşte. Şi m-a susţinut. I-am dat afară pe beţivi şi am făcut un concurs naţional. Am ales 80 de băieţi şi 80 de fete şi i-am învăţat timp de doi ani. 

Câte generaţii aţi crescut de atunci? 

Mai multe, că dansatorii vin şi pleacă. Iaca ăştia sunt proaspeţi, de un an-doi. 

Aţi colindat Moldova în lung şi în lat pentru a culege folclor. Cât din ceea ce aţi adus în scenă este mişcare autentică, de la vatra jocului, şi cât este şlefuită cu măiestria dumneavoastră de coregraf? 

La început, am umblat prin ţinutul Orheiului. Am cântat şi în satele moldoveneşti de peste Nistru, până la Bug, iar când am venit la „JOC“ am plecat la nordul Moldovei. Erau şi acolo sate unde dansau aşa de bine... foc! Am fost şi la sud. Plaiul nostru este o comoară. Toate dansurile mele sunt autentice. Eu nu am făcut studii pe la Leningrad, pe la Moscova sau pe la Paris, ca să bag dans clasic. M-am străduit să păstrez caracterul de la sat şi să dezvolt tot ce pot, astfel încât cei care ne văd să nu zică: „Măi, da astea nu-s dansuri de-ale noastre, sunt nişte improvizaţii de-ale lui“. Am înţeles eu ce trebuie să fac. Am citit, am studiat, i-am cunoscut pe cei mai buni coregrafi din URSS, din România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria. 

Totuşi, sunt şi mişcări stilizate... 

Nu prea, eu m-am ferit de asta. Am făcut compoziţie, am vrut să fac dramaturgie, dar nu se poate. Iaca mulţi joacă, joacă şi... „Ha!“. Dar de ce s-a terminat dansul? Trebuie să fie un început logic, o dezvoltare, o culminaţie şi un final. Dacă toate acestea nu-s, omul din sală se întreabă: „Măi, da ce a vrut să spună?“. Eu am înţeles ce trebuie de făcut. Omul vede o intrare, vede că se dezvoltă şi, dacă începe să bată din palme, înseamnă că-i place şi trebuie degrabă să fac finalul. Că dacă-i prea mult, omul se satură. Toate dansurile pe care le-am făcut au cel mult opt minute. Mi-am dat seama că, dacă fac 10-15 minute, e obositor pentru spectatori. 

Când v-a fost mai uşor să lucraţi? Pe timpul URSS sau de 20 de ani încoace? 

Tot timpul a fost şi greu, şi bine. Drumul acesta n-a fost mereu presărat cu flori. A fost şi cu hopuri, şi cu spini, şi cu flori. 

Încă de pe vremea Moldovei sovietice aţi mers în turnee prin toată lumea şi aţi văzut o altă viaţă. Aţi fost vreodată tentat să rămâneţi în Occident, unde aţi fost aclamat de spectatori şi lăudat de critici? 

Mi-au propus să rămân aproape peste tot, dar eu m-am întors de fiecare dată acasă, căci tare i-am iubit pe părinţii care m-au crescut. Ei s-au comportat bine cu mine, m-au învăţat muzică. Eu am rămas de la patru ani fără mamă şi fără tată. Am fost crescut de un văr de-al mamei, tata Cosma, care m-a înfiat. Eu aveam numele tatălui meu adevărat, Vasile Chilaru de la Iaşi. De asta şi nu m-au primit în partid, că tata era român. După ce am biruit cu „JOC“-ul la festivalul mondial şi am devenit laureat al Premiului de Stat, umblau după mine, dar eu nu voiam: „V-aţi bătut joc atâta timp de mine...“. Nici acum nu sunt membru de partid. Partidul meu e ansamblul „JOC“ şi poporul pe care-l iubesc. Eu ţin la poporul nostru, dar, de fapt, la toate popoarele, că toate au tradiţiile lor. Şi nu trebuie să râzi, dacă nu-ţi place, nu trebuie să bârfeşti, dacă nu te pricepi. Aşa înţeleg eu lucrurile. 

Chiar şi la această vârstă onorabilă, petreceţi multe ore în sala de repetiţii. V-au reproşat vreodată cei de acasă că nu le-aţi dăruit suficient timp şi atenţie? 

Familia mea e îndrăgostită de dans ca şi mine. Dacă femeia mea nu era, căutam alta. Eu sunt cu ea cu tot sufletul, pentru că oamenii buni trebuie păstraţi, ocrotiţi, trebuie să te porţi bine cu ei. Am avut ocazia o dată să-i dau afară pe toţi dansatorii, dar n-am alungat pe nimeni. 

Ce viitor preziceţi ansamblului? 

Viitorul ansamblului depinde, în primul rând, de noi. Oamenii vin la spectacole ca să se bucure. Dacă costumul e autentic, îi trezeşte sentimente. Dacă muzica e naţională, îi atinge strunele sufletului. Dacă le place ceea ce facem, nu ies din sală. Noi nu am avut niciodată aşa cazuri, să începem concertul cu sala plină şi să-l terminăm cu câţiva spectatori, cum păţesc alte colective. 

Publicul vă iubeşte, sălile sunt mereu pline.

Da. Oamenii ne iubesc, dar trebuie şi noi să-i iubim. Eu am făcut cu suflet tot ce am făcut. Am iubit această palmă de pământ, mi-am iubit poporul. Cu toate că am fost şi bătut de cei care ne-au iubit pe noi... ca sarea-n ochi. Şi acum sunt dintre aceia. Dar n-o să spun cine, nu vreau să împart oamenii în albi şi negri. Dacă oamenii sunt buni, cu ei faci orice. Şi eu am trăit printre asemenea oameni. 

Prea puţini ştiu ce se ascunde în culisele acestor concerte sclipitoare. Probabil, mii de ore de muncă, multă transpiraţie... 

... şi nervi. Uite, n-am fost o perioadă şi acum trebuie să strâng şuruburile. Pe unii o să-i chem după acest concert şi o să le spun: „Ori lucraţi şi sunteţi disciplinaţi, ori plecaţi“. Ei acum toţi au studii, dar şi cei care i-au învăţat au lefuri mizerabile. Ca să facă un lucru bun, omul trebuie plătit. Dar dacă, săracul, abia leagă tei de curmei... Ce faci azi cu 1.200 sau 2.000 de lei? Astea-s lefuri? Înţeleg că acum e o situaţie grea pentru toată lumea, dar cred că va da Dumnezeu şi va fi bine.

Eugen Pogor

Citeste mai mult: adevarul.ro/moldova/actualitate/interviu-vladimir-curbetpartidulmeu-numeste-joc-1_50cad690596d720091fbecf8/index.html